Deşi au trecut doi ani de la ultima noastră desparţire,nu am reuşit incă,in tot acest timp,să-i uit chipul.
Mi-o aduc şi acum aminte...stătea pe banca ei preferată,ce avea vedere înspre marea înspumată şi citea.Pierdea ore întregi,uneori chiar şi zile,stând mereu imbrăcata cu o cămaşă alba de in,ce îi descoperea uşor umerii goi şi rozalii,şi in ale cărei broderii albastre mâinile sale se innecau lipsite de orice reţinere a nopţii reci şi păcătoase.
Era acea esenţă puternică şi pătimaşă care făcea ca parfumul adierilor calde de vară să incânte orice umbră în ale cărei enigme se pierdeau atâtea suflete nevinovate,ce aveau incă puterea de a distinge binele de rău,minciuna de adevăr,înţelepciunea de neştiinţă şi curajul de laşitate.
Eram printre puţinele fiinţe care prefera să se piardă in labirintul pustiu al ochilor săi senini şi să nu se mai regasească vreodată,decât să trăiesc doar cu o desfătare simplă a nevoii nestingherite,pe care o simte orice bărbat atunci când sărută o femeie.
Plăcerea pentru mine atingea alte norme.De pildă,simpla sa prezenţă lângă mine mă fascina,îmi crea ce fiecare dată o senzaţie eurforică.Simţeam că alături de ea voi putea atinge infinitul!Cu fiecare clipă ce trecea mă înălţa şi mai mult şi probabil aş fi ajuns un "Guliver",care ar fi revoluţionat acea "Ţară a piticilor",dacă plecarea sa inexplicabilă nu m-ar fi transformat înapoi în "Piticul" de dinainte.Absenţa sa din viaţa,sufletul,fiinţa mea m-a lăsat atât de pustiit,încât nici cea mai sfântă picătură de apă nu m-ar mai fi împrospătat.Durerea a fost atât de profundă,încât simţeam fiecare molecula a corpului meu cum răcneşte după un ajutor care probabil nu avea să apară nici când lumea se va fi sfârşit in propriu-i păcat.
Însă,iată-mă acum,stând pe banca sa preferată,cu sufletul cicatrizat şi rememorând o istorie deja uitată,care a avut prilejul să se bucure de răscolirile mele încă dureroase.Întoarcerea ei probabil m-ar alina,însă dragostea purtată odinioară n-ar mai avea aceleaşi aripi translucide ce dădeau sens zborului său.
O,de-ai şti,de ţi-ai putea vreodată imagina cu câtă odoare te-am iubit!Nu pot decât sa-i mulţumesc timpului pentru mila sa acordată,adăostindu-mă sub aripile sale salvatoare,cruţându-mă de o "nebunie" incurabilă,pe care dorul tău mi-ar fi provocat-o!
Un suflet am avut,iar tu l-ai dat pradă uitării,transformandu-l într-o fantasmă ce nu va putea cunoaşte vreodată gustul libertăţii,decât abia atunci când mă voi fi sfârşit cu totul de pe acest tărâm.
Iar atunci,voi porunci Pământului să-ţi răsară pe cărările colindate de noi doi,trandafiri albaştri precum ochii tăi;Cerului să-ţi răsară un soare nou,care să-ţi desfăteze auriul părului şi să-ţi coasă zori de mătase,precum atingerea pielii tale.
Iar când toate acestea se vor fi infătuit,abia atunci vei şti cât de mult te-am iubit!